Portret înzăpezit în sentimente

ea-și înțeapă venele din gât,
se droghează cu sunete lente,
melodii din alt trecut
care nu îi mai aparține
și visează călătorii rupte
din coama lui Pegas,
clipește cu ochii lăcrimându-i universuri
de lacrimi prea dulci,
iar mâinile îi atârnă
pe lângă aceleași coapse sărutate
mult mai devreme
și mult mai profund.

se târăște până la baia ornată cu cactuși,
își strânge halatul plin de sânge
în jurul corpului muribund,
știe că oamenii se ascund după măști
împrumutate din bibliotecă,
acum totul nu o să mai aibă niciun haz,
s-a săturat să își lase amintirile
captive în subsoluri pline de viermi
hrăniți cu sentimente
aruncate în sicrie.

din palme se scurge sângele aromat,
miroase a tămâie și vin roșu
combinat cu scorțișoara din plină iarnă,
acum privește la poza lor,
erau singuri în parcul tăcut și galben,
oamenii uitaseră să își vorbească
când se plimbau printre ideile arzând mocnit,
nu își mai amintea nimic altceva
în afară de săruturile din noaptea pictată
cu stele și lună ovală,
sau poate că erau felinarele prea înalte
iar amețeala ei o făcea mică,
ghemuită în brațele lui.

nimic nu mai contează acum,
sărută oglinda pentru ultima oară,
poza va fi a ei pentru eternitate,
biletul tras de destin
e scris de data asta cu creionul,
pixul zace aruncat în colț de cameră
și hârtia așteaptă cuvintele pocnind a moarte.

creditele pentru zilele mele
nu se mai dau la bancă,
mi-am ipotecat sufletul
și-acum aștept să îmi plece și viața.
dragostea? n-am nevoie de ea, sunt dependentă
de alte lucruri,
poate de tine
sau de viața ta.
dragostea nu mai există,
pricepi tu acum?