știi, zeițele nu sunt chiar așa departe,
prin mine curge sângele
și parte din carnea
unsă cu lapte din sânii tăi,
în fiecare zi urnesc cuvinte de piatră
și îți cerșesc amintirile
prin cimitirul cald
de cuvintele cu care-mi alintai somnul și inima.
am uitat azi să schimb florile din glastră,
îngerii nu au mai trâmbițat
polenul cu care ai ajuns la porți,
eu stau și netezesc blana pisicii
și lacrimile se rostogolesc așa de abrupt
încât toată galaxia
începe să îți cunoască numele de botez,
Dumnezeu e un cuvânt uitat pentru mine,
de azi am altă icoană și alte legi în viață
și jur că voi scrie pe munți, ape și cer
cuvinte înțelese doar de tine,
mai simt buzele tale pe umeri,
știu, sunt reci și departe,
am plâns, mamă, atunci când groparii
ți-au aruncat pământul în pământ,
acum ești în mine cu torțe de iubire,
cine va mai sta pe la uși sau prin fotolii
sporovăind nimicuri și de toate,
de azi înainte
scaunul meu va fi piatra atât de rece,
încât îmi vine să mă descompun iarăși în tine,
să uit că am existat,
să uiți că ai murit,
să uiți că sufăr,
să uiți.
și să redevii om în carne și suflet,
să plângi, să râzi
și să trăiești.
știi, zeițele nu sunt chiar așa departe,
dar tu?
un poem extrem de expresiv
RăspundețiȘtergere