Bule de săpun

în gara asta pustie
nu au mai rămas decât două trenuri
sculptate de gheață,
fulgii de nea roiesc ca nebunii
și oasele-mi scârțâie
în același joc tandru de moarte și viață
cu care ne plictiseam în fiecare seară,
mai ales în cea de dinaintea nașterii mele.

îmi simt mâinile arzând a neputință și dor,
cu degetele degerate mă jucam
prin părul tău tăiat cu ace
din bradul crescut strâmb
la orizontul prea turcoaz
și prea mărunt,
oamenii din jurul meu
se strâng tot mai mult în ei înșiși,
sufletul li se închide precum scoicile
pe care ți le făceam cadou vara,
împreună cu valurile țipătoare
și prea verzi pentru ochii
roși de gelozie și molii.

din gara mea de trei metri pătrați
se aude gerul scârțâind a durere,
undeva în colț
o mamă își învelește copilul
cu mâinile pătate de sânge,
tăcerea e prea albă pentru noi,
începem să țipam la timp
până ni se sparg plămânii
ca niște bule de săpun
în care am surprins
sentimente banale,
cum ar fi îmbrățișarea
din stația tramvaiului 14.

mai stau puțin,
aștept să vină toamna,
timp trecut al morții mele,
iau Biblia în mâini
și citesc iarăși
1 Corinteni, capitolul 13