Banalitatea scrie pe fruntea mea cu pixul

despachetez timpul, aprind lumânarea
cu cotul buzelor reci,
e frig în cameră din buzunarul inimii
și pânzele de păianjen
mi se lipesc de suflet,
mă simt ca oamenii vechi,
sculptați în pietre
cu pietre tăioase,
uneori mă dor încheieturile
și plăcile din mine
se sparg în valuri seismice.

prin ochi nu mai trece nicio imagine,
totul e negru deschis,
din carnea-mi putredă se rup fâșii
de sânge închegat,
nu e așa că acum or să vină vulturii
să îmi caute inima zdrobită
de coastele genunchiului tău,
sau poate că nimicul meu
se transformă în cadavre
iar moartea e mai acceptabilă.

am uitat să mai vorbim,
pălăvrăgesc întruna cu mine,
mai ales atunci când uit că lumânările
sunt scumpe și proaste,
prefer să închid ochii
și îmi las gândurile să alerge
unul în brațele celuilalt
până totul devine infim,
atunci știu sigur
că fac umbră degeaba
pe acest pământ înghețat
și toamna viitoare
o să fiu absent
la reunirea cu galbenul.