Cadavrele încă iubesc

îmi plângea pe umărul sacoului,
mă simt murdar și acum
de lacrimile ei sângerii,
criminalul din mine
a ucis orice speranță de a trăi
privind prin geam la ea,
ființă anesteziată de dor.

nu mai știu de ce
sau din ce cauză i-am lăsat buzele
să mă sărute pe gâtul prea tăcut,
în vene simțeam sunetele ascuțite,
îmi bubuiau neuronii a inconștiență
legată de peretele alb
din camera mereu închisă
a amintirilor.

palmele ei aveau propria voce,
se răsteau la mine
precum mamele la copii,
încă simt cum se mulau
peste obrajii mei uscați
din cauza iernii prea târziu venite,
iar uneori
mă mai trezesc noaptea să vorbesc cu ea,
cerșind încă un minut de liniște
sau un minut de iubire.

e ciudată expresia asta
în care ni se contemplă inima,
iubirea e suferință dusă la absurd,
oamenii se atrag precum magneții polari
cu toate că ei plătesc tribut
vrăjilor Afroditei.

îmi plângea pe umărul sacoului,
timpul ăsta s-a dus,
privesc cu ochii înroșiți
cadavrul vechilor mele speranțe.