mi se închid ochii, clipesc de câteva ori
și sorb o gură de cafea
din cana nespălată de trei zile,
încă are urmele buzelor tale
pe marginea caldă și rotundă
și începe să îmi fie silă de mine
că nu am putut nici până acum
să-mi ridic sufletul din păcatul uciderii,
am comis crime înfiorătoare,
sentimentele mele sunt spânzurate
de gâtul sticlei cu vin
și nimeni nu poate să le tăie frânghia
prea plină de viermi și vânt pustiu.
mi-am gazat venele, așa de simplu a fost,
le-am momit până la poarta lagărului
din inima mea,
le-am dezbrăcat cu meticulozitatea omului
care știe că moartea e un lucru banal,
am inspectat până când mi-am simțit creierul
istovit de atâtea căutări ale lucrurilor bune,
apoi le-am fugărit spre camera pavată
cu gresie și marmură de Rușchița.
din groapa comună
mă strigă toți morții decopertați de viscol,
arată precum mumiile egiptene
din care ni s-au înflorit blesteme perfide,
închid iarăși ochii
și revăd clipele când totul era cald
sau măcar verde.
și din toate țipetele lor
știu că unele sunt adevărate,
mai ales cele
în care mi-am pus sufletul pe tavă,
dar acum mă simt neom,
am palmele murdare
de crime fără niciun rost,
și Nina mi-a părăsit sufletul
sperând să trăiască veșnic
în altă Siberie primitivă,
care nu a simțit durerea
poza aia e infioratoare....
RăspundețiȘtergere