uit să dau filele proaspăt scrise cu sânge,
e-o senzația aproape divină să urlu înăuntru
și să râd până la urechile bandajate
cu sunete din oraș,
prin mine se deshidratează cuvintele,
se usucă și mor încă învelite în scutece albe,
cumpărate la preț de nimic
din raionul cu glastre violet.
am în inimă impulsurile a zeci de îngeri,
toată lumea mi se pare azi amorțită
cu vin de împărtășanie,
undeva, în colț,
o babă încă suflă printre buze
Veșnica Pomenire
și-n palmele mele e-o stare de asediu,
lumânările uită să se topească
și flacăra arde, arde, arde,
precum ziduri întregi de minuni virgine
izbucnite din iubirea față de cald.
venele-mi pâlpâie iluzoriu,
dau din cap la oameni și nu-nțeleg de ce,
vă aud, dobitocilor, îmi cereți și acum banii
pe taxa de zâmbet meschin impusă de preoți,
dar în mine se cumpără tămâie,
îmi place să-mi parfumez tunelul sfredelit în inimă,
poate așa reușesc să mă prezint
inutil la poarta lui Dumnezeu,
picioarele mele au scopul de a coborî trepte,
nu de a urca spre nemurire.
și-atunci, de ce graba asta spre moarte,
când mai am de dezamăgit oameni
și de a călca pe sentimente sparte
înlănțuite în cuvintele de plumb?
Imi aminteste de Bacovia...:-? I don't know why...
RăspundețiȘtergere