aș vrea să îmi fii casă
când ochii îți devin ferestre de lumină
draperiile căprui caută mirări
aveam pe undeva
două creioane mari cu care desenam hornuri
și stele și copaci ovali
și mașini ca o cutie de chibrituri
o ea și un el și un zâmbet tăcut
aș vrea să îmi dispară insomniile
unele sunt lungi și cheamă întunericul precum un zmeu
altele curg repede
ca o potecă ascunsă sub molizi
pe unele mă mai pierd uneori căutând pași
pe unele le evit căutând o prispă
ca niște buze roșii și mâini înlănțuite
amintiri din desenele alea cu carioca
când culorile deveneau statui
aș vrea să uit să respir
când greierii îți cântă doine acolo pe creastă
de multe ori e greu și oftez
și sub clarul ăsta de lună
scot un pix și fac conturul feței din imagini
când pleoapele rămân închise așteptând un sărut
când părul lenevește pe vânt și devine potecă
aș vrea să îmi rămâi
așa cum petele de cerneală devin una cu foaia
stiloul meu zgârie coperți și caută răspunsuri
și din toată scrijelirea asta
sub degetele mele
recompun un eseu
cu o casă și un copac oval și un soare cu dinți
și cu ferestre mari cu draperii căprui
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu