eu studiez singurătatea
în fiecare mască de ceară
în zborul alb al fluturilor negri
în pașii ăștia târșâiți spre creasta ciobită de munte
când norii devin râsete și ploi
peste stele se aștern scântei de foc
și toată lumea devin o planetă singură
rotită pe același inel al sistemului solar
când clopotele devin un imn
singurătatea devine o mantie rece
pe străzile astea pustiite de praf
lebedele devin girațe sau ragâște
sau ultimele zâmbete înainte de o mână privind spre vârf
iar lumea
lumea devine o apă în care se scaldă delfinii
și în răscrucea asta de timp
când autosingurătatea lovește în coaste
durerile se sfarmă și devin o gură de apă
-izvorul ăla mi-a mistuit sufletul-
durerile devin bătăi de inimă
-când coboram în iad am văzut mântuirea -
durerile rămân ca o pecete de ceară
iar în toate lucrurile astea mici
dătătoare de speranță și dor
în studiul meu se întrepătrund imagini
când sufletul devenea un întreg
ca o lună plină ieșind din păduri
ca o ultimă silabă topită în iarbă
ca un ultim pas
făcut pe planeta asta singuratică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu