metamorfism

se strângeau cuvintele în valuri de lac

peste zâmbetul căzut ca un înger

nopțile se adunau în rădăcini tot mai mari și mai dese

veneau călugării și stăteau răstigniți spre cer

chemând sunetul spre tăcere

pe ulițele cernite cu praf

pașii se lipeau de retina alba a amintirilor

prin năvodul juliturilor prindeam imagini vechi

se speriau caii și nechezau și fugeau spre păduri

clopotele sunau mut spre toamnă

câteodată soarele răsarea apus în brumă

aveam o mână ca un ciot de copac

sub vreascul ăla de cer îmi ciopârțeam fericirea

stăteam rezemat de gard și urlam spre lună

vedeam nălucile devenind oameni

norii cădeau și se ridicau și se ascundeau după stele

gutuile atârnau de crengi

ca niște felinare uitate aprinse în ger

și lumina devenea o umbră de lumânare

sub steagurile aplecate de frunze și meri

îmi gâfâiam sufletul și-l închideam într-un ceas

peste zâmbetul căzut ca un înger

lipeam o mască și fluieram