stăm și locuim între gânduri uitate de soare
peste fiecare lună răsărită din inimi
strigătul cucuvelei rămâne agățat în vers
și drumul ăsta încet în mers de copil
ne prinde ținându-ne de mâini
aveam sufletul pulbere
în toate visele arse de funingine
culorile picau spre cometele pictate pe buzele tale
undeva
tricourile se lipeau de amintiri
rupeam tapetul precum un bandaj plin de răni
exploda atât de sonor fiecare imagine
încât aerul uita să mai iasă din piept
și în fiecare fuior de vânt
prindeam o notă muzicală ca o frunză de mandarin
hârtiile zăceau aruncate în podul minciunilor
-cum scriai acolo dorind să pleci-
din cioburile de stele pisate între dinți
făceam năvoduri plini de lumini
aruncam spre cer și prindeam fugi
stăteam întins pe parchet
peste toate a apus întunericul
se face o spaimă de vechi și de nou
-când va uita lumea de zâmbetul alb?! -
tricourile rămân lipite ca poze tăiate
lângă mine și tine se întinde tăcerea
și lumina de azi
ne-a prins cu mâinile despărțite
și cu sufletul întreg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu