Urăsc pronumele din ploi

ea urăște ploaia,
mă urăște aiurea,
căzut printre ace de siguranță
și corzi rupte.

nu am mai picat așa de abrupt,
rupt în fâșii exasperante
de cerneală,
sufletul mi se scurge printre nori
și ea,
ea mă urăște.

oricum,
viitorul semănat în brățări
precum un Yin și Yang dereglat
de mișcarea pământului,
se poticnește, oprește
la secundele paralele
sau poate că mă doare timpul
trecut pe lângă mine
prea rapid.

ea urăște
să mă agăț de tocul pantofilor
cerșind neplecarea
iar eu,
eu urăsc ploaia
din mine.