Blestemul e iubire

Peste tot e ceață. Mă înconjoară cu aceeași furie cu care am închis telefonul. Din mine ar putea să răsune acum coruri întregi de cuvinte vulgare, dar nu pot decât să oftez. Îmi strâng paltonul cu grija celui care se simte la limita singurătății, la granița dintre lume și el însuși. Parcul pare mai pustiu, felinarele sunt înghețate în noapte și eu, eu mă așez pe o bancă la întâmplare. Niciodată nu m-am gândit că oamenii își spun minciunile cu zâmbetul pe buze și mâinile în buzunar. Am rămas așa, cu ochii privind spre Dâmbovița, în spate e mamutul de clădire comunistă, greoaie și blurată de ceață. De undeva de sus, croncănește o cioară în căutare de cadavre. Mă gândesc că eu sunt viitoarea ei țintă. Fularul mă sugrumă, îl dau jos și simt frigul învelind corzile vocale în armuri de gheață. Parcă totul se prăbușește, lumea se simte mai închisă între clădirile castrate de viață. Am început să suferim din orice lucru, suntem mai sensibili la lumină și tindem să ne petrecem viața cupriși în noi. În special eu. Sau poate nu. Pe banca de lângă mine, un cerșetor urlă în disperare: "și totuși există iubire/și totuși există blestem". Oamenii trec pe lângă el, îl privesc cu milă și pleacă mai departe. Niciun cuvânt, de parcă toți ar fi de acord cu nebunia omului ce spune adevărul.
În urechi, cuvintele lui mi s-au lipit de timpan. Îmi răsună în minte, modificându-mi gândurile cu ușurința cu care ea îmi risipește tristețea. Peste drum, o bătrână vinde flori. Mâinile îi sunt degerate, dar ea încă șade pe scaunul rupt de un picior și tace. Nu zice nimic, privește florile și plânge. Oameni și oameni. Cred că nu am mai clipit de 5 minute, ochii mi s-au umezit a frig și uscăciune. Prin buzunare, găsesc mărunțișuri, hârtii scrise și rupte, monezi și fleacuri de student. Și un pix. Ah, de aș avea agenda cu mine, aș încerca să înlănțui în ea lumea asta închisă în ceață. Arunc o privire la ceas, e timpul să plec, mâine voi bate recordul la zilele trăite. Sau zilele în care am supraviețuit. Trăite e prea mult spus, sună a forțare, o notă discordantă din muzica de Verdi. E iarnă și totuși nu e, mâinile îmi tremură a singurătate și oamenii tot nu se opresc să îmi asculte aburii smulși de dor.
Mă ridic ciudat, sprijinindu-mă absent de banca înscrisă cu litere grosolane: "Eu + Tu = Blestem". Ființele astea au început să vadă relațiile ca pe un loc în care își elimină excesul de sentimente, de frustrări banale, de imagini văzute noapte de noapte, în același vis sfâșietor, când se aruncă unul în brațele celuilalt și se iubesc cu o nebunie morbidă.
Din mine pot răcni trâmbițe, pot geme tobe, pot bubui sunete de diavol râzând. Nu pot să spun altceva decât: "și totuși există iubire/și totuși există blestem". Până la urmă, și Păunescu ăsta avea dreptate. Plec fluierând, mă întorc la blestemul meu trăit în fiecare noapte prin mesaje, telefoane și cam atât. Poate mâine o să fie senin. Poate nu. Dar sper.