Se pare că noi murim

în sufletul meu e răcoare,
nu știu cum de ai lăsat ușa deschisă
tocmai tu, iubito,
iar acum
îmi zburzi prin vene
cu viteza globulelor roșii.

uneori, am tendința
să deschid pieptul găurit de atâtea înfrângeri
doar pentru a verifica inima
și să o întorc de câteva ori
la dreapta,
o data la stânga,
asta până când
aud în ticăituri
șoaptele tale.

discursul meu de înmormântare
va fi unul alb,
cu ferestrele ochilor
crăpate cât să vadă
lacrima ta
alunecând lângă trandafirii arși,
martori ai primelor noastre
lipiri de buze.

până atunci,
mă ridic din fotoliu
și închid ușa
cu teama omului
închis în propriul el.