Francis Cabrel-Je l'aime a mourir
Asculta mai multe audio diverse
dă-mi un semn,
aruncă săgeți de lumină
spre bolta mea palatină
plină cu stele
și comete sinucigașe,
asteroizi crăpați în șoapte
ori planete smulse
în nebuloase târzii
din decembrie.
șuierul vântului tău solar
îmi mângâie polul ochilor,
mi se prăbușesc munții de idei,
mâna mea e un tsunami repetitiv
născut dintre pulpele tale marine
iar conul de umbră
pe care îl arunc lunii
ne dezbracă
de orice urmă de buze
sau aer stătut
între sânii tăi
și femurul ciopârțit
în carne.
și te vreau revărsată
în apocalipse pline de dramatism,
cu asteroizii tăi crăpați
lovindu-mi polii
până când uit să mai văd,
să mai zbier,
să mai cer ajutorul
de la aceeași viață,
univers disputat
între a fi om
și a fi nimic.
Ce să mai lupţi, mă? Cre' că erai pe altă lume când ai dat titlul ăsta :))
RăspundețiȘtergerebai Adelici, tu nu ai simtit profunzimea cu care am plamadit aceasta poezie. :)))
RăspundețiȘtergereMamă dacă mai îmi zici adelici te iau la palme. Profunzimea ta e atât de profundă încât că întristează.
RăspundețiȘtergere