stropea pereții cu ploșnițe strivite
curgeau pete mari de sânge și mâzgă verde
rămâneau picioarele scăldate
în propriul lor element vital
număra singur în patul gri
un picior două picioare trei picioare
astăzi și-a dat seamă că e al nimănui
strânge în brațe ursul de pluș
murdărit cu o carioca albastră în urechi
apucă o foaie și mâzgălește scrisori
spre părinții morți
comasați între fiarele unui fiat amărât
și penele de îngeri rămași pe bancheta din spate.
își toarnă o cană de ceai
prin fereastra nelustruită
cerul pare un obraz de mort lovit cu durere
mușcă pumnii zgâriați de sârma ghimpată
prin vene îi circulă o carne fără legătură
îl șochează privirea asistentei din pragul ușii
realizează cum pixul îi e înfipt în piele și mușchi
atinge osul și scrie pe el
romanul scârbit al vieții de pustnic.
în colț scaunul scârțâie a vioară
se așează în repetate rânduri lângă el
și suflă în gamele muzicale
din creierul lui se nasc ode impresionante
pocnește din degete și își caută universul
stă în bula aceea plină de viermi
gândaci pereți decojiți și asistente nebune
știe că o să rămână veșnic normal
și veșnic al nimănui
va îndrepta acest lucru într-o proastă zi
lovind apa cu viteza obuzelor
dintr-un război la care nu a luat parte
din păcate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu