îți stăteau buzele suspendate
aveai același fior violet în obraji
sau te simțeam doar mai rece
erai toată închisă în umbra tăcută
și lipită de pielea mea plouată
puloverul de lână scârțâia între noi
aveam aceeași încredere oarbă
în cuvintele pe care acum
le aud din ce în ce mai încet
mai înfundat mai sincer
au rămas cârduri întregi de pagini zburate
pe fiecare dintre ele se observă
dunga de cerneală roșie
lăsată pe câte-o aripă
vor observa oamenii într-un târziu
că tăcerea noastră e strigată în foi
noi doi ne-am pus piatra de mormânt
pe același loc de unde plecau cocorii
spre orizontul strâmb
aveai de gând să mă ții de mână
până la finalul iubirii
eu doream doar o unghie prinsă în piele
și de atunci
bântui cimitirul de epave
păstrez la piept puloverul ud și larg
în care s-a prins o frunză
dintr-o toamnă necunoscută
netrăită nemuncită nesărutată
mi-e milă de mine
mă hrănesc cu o șeptime din suflet
inima deja a putrezit
prin deșertul crud
mâncat de ciori și vulturi și paraziți.
astăzi citez din mine
rămân la stadiul de om căzut din purgatoriu
pe nisipul unde ne odihneam picioarele
simt parfumul rar al fostei vieți
m-așez în genunchi
și încep să fluier
cu lâna asta udă pe post de poză.
Cum iti tot vin ideile astea ? :d
RăspundețiȘtergere