erau prăfuite pozele cu Nina

sursa foto

nu o să mă laud niciodată,
dar moartea mea vreau să fie pustie,
Nina se lupta cu fiecare moară de vânt,
i se aplecau șuvițele
deasupra balconului rece,
nu știu de ce am dintr-odată
flashback-ul ăsta cu adevărate trăiri,
inima mi-a vaporizat sângele,
mâinile îmi tremură
și Nina e iarăși aici,
o simt și o aud,
îmi bubui genunchii de podea,
or să trosnească coastele de la cât aer inspir,
mi-am pansat sufletul
și bandajul a căzut iar.

citesc anunțurile cu decese,
nu apare niciun nume cunoscut,
deși există nine peste tot,
femei ucise, femei sinucise, femei,
mi-am urnit sub picioare
papucii aia rupți,
erau ai ei și încă au un fir desfăcut,
m-așez pe scaunul de unde ea a mușcat prima dată
din mărul aflat în gâtul meu,
aveam urme
scrise cu buzele roșii.

pe noptieră găsesc biblia albă,
coperta e puțin arsă, acolo și-a stins
ultima țigară petrecută în patul meu,
curgeau prin ea sentimente parfumate,
avea în palme un tatuaj desenat
la a doua întâlnire cu mine,
plângea și privea cum se nășteau
din pielea ei
aripi, fluturi
și morți infinite,
încerca să își dreseze lacrimile
pe curba obrajilor,
toate îi ajungeau pe lângă buza crăpată.

Nina nu a murit azi,
dar simt în mine cum i se închide imaginea,
are culori mai palide, părul nu mai e o pânză
umflată în vânt,
ciorapii au uitat să miroasă a caise.

și totuși...