Nemuritorul Eu
Îşi continuă existenţa
În grote de ghips putrezit
Cu râuri de sânge topit în petale,
Iar peştii sunt roşii,
Despicaţi de-a lungul burţii lor empirice.
Nemuritorul Eu,
Deşi e orb,
Vede sentimentele în căderi de pietre,
În stalagmite
Şi stalactite de lacrimi
Şi în caii verzi de pe pereţii grotelor.
Nemuritorul Eu
Se plânge într-una
De viaţă,
De impozite,
De bani,
De prieteni
Şi caută mereu
Pe Nemuritoarea Tu.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergeremelodia e superba!
RăspundețiȘtergereiar poezia=P~
ultima strofa ma duce cu gandul la "Adam si Eva" :X:X
P.S. acolo unde exista un Nemuritor...exista automat si o Nemuritoare...