patriarhat

fericirea e când palmele se lasă lovite

și cearceafurile miros a stele

a cărbune și alabastru

a sânge închegat pe o zgârietură de cuțit 

când corpurile deveneau site pentru vise

oamenii își spovedeau viețile

în aceleași melodii sfârșite pe nota sol

eu făceam din fiecare inimă 

niște bărci unde lăsam ploile

să le inunde

fericirea e o lumânare în seara de înviere 

când dorurile se transformă în gloanțe

și durerile zac secerate în aceeași baltă

din care ai sorbit amarul metalul

și fiecare derivat din venin

când clipeam

vedeam trecutul zburând ca un corb

ca un pumn trântit de masă

când intri în casă și ciorba e rece

și pâinea e tare și patul gol

când femeia aia a plecat

a luat cu ea și focul lui prometeu

rânjind mocnit în pieptul umflat

de cuvintele șuierate a înjurătură

în răcoarea care mă urmărește ca o umbră 

fericirea devine somnul ăla chircit

când numeri secundele cu spaimă 

și stai 

și îți descoși firele alegerilor 

până ajungi la nodul gordian

de unde toată viața 

te-a schimbat într-o simplă târâtură

de suflet