la sindrofia asta ne răsucim bătăile inimii
în ele adunăm senectutea și beția
frâiele tinereții le mângâiem cu paharul gol
cândva
sentimentele erau prehensile
absorbeau în fiecare glăvan
apostroful unei vieți împinsă pe alte făgașe
aici am căzut din imperiul norilor
aici am sărutat ultima ființă iubită
aici am lasat mâna în mâinile sepulcralului
din fiecare răscolire de pături vechi
în noi se adună memoriile
și acum
în cimilitura asta cu noi plângând vechiul
stăm și mușcăm din pâine
bem din vin și ne urnim picioarele în convoi
înlănțuiți de fiecare remușcare
lăsam lacrimile ca firimituri de praf
ascultăm frunzele zdrobite sub bocanci
pe ele încă erau încleștate degetele cu noi
acolo ne îmbrățișam
acolo ne împlineam
acolo țipam
din tot zgomotul
se aud doar oase frânte
și în cadență ne șoptim speranța
durerea din încheieturi și setea din piept
agonizăm privind cerul ăsta mai albastru
decât ochii în care ne scăldam păcatele
dumnezeu încă nu recunoaște
dar noi suntem ultimii martiri
iubirea a devenit sinonim cu fuga în deșert
noi devenim sinonimi cu nimicul
și spre nimic ne mișcăm trupurile
exact ca un vierme rătăcit pe un copac străin
la sindrofia asta avem vocile răgușite
avem albul tâmplelor și fericire uscată
din glastra unde era mereu un trandafir înflorit
a rămas doar nisipul purtat prin imperiul norilor
al vântului
al pustiului închis într-o veșnică pomenire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu