Punct

Pe Nina cea adevărată am cunoscut-o în august. Până atunci, toate imaginile despre Nina erau formate în jurul palmei, în jurul coapselor, în jurul ochilor. Niciodată nu forma un întreg, era un fel de mașinărie acționată la întâlnirea creierului cu sufletul. În august, Nina s-a materializat în carne și oase, în țesuturi, în tricou și salopetă, în fire de păr, în fire de vene, în fire de sentimente. M-am catapultat spre parfumul ei și am rămas acolo până mi s-au umplut plămânii cu fiecare bucată din pielea ei. Nina e punctul de sprijin. E modul meu de a spune că sunt viu. E modul meu de a simți că trăiesc.

Dacă până acum trăiam prin mlaștina orașului, dacă până acum nu mai știam ce înseamnă noțiunea de dimineață, de prânz, de seară, dacă până acum nu mai conta cât de beat eram atunci când adormeam, Nina mi-a redat sentimentele. Venirea Ninei nu s-a produs în cine știe ce condiții misterioase. Am băut amândoi câte o limonadă, ne-am plimbat pe Calea Victoriei, am stat pe o bancă în Cișmigiu, ne-am sărutat, am chicotit, am condus-o până la mașină, am ajuns acasă, mi-am aruncat cheile în castronul folosit ca bol, m-am dus pe balcon și am fumat. Am adormit zâmbind. Pentru prima dată într-o perioadă foarte mare de timp, am adormit zâmbind. Într-un colț de oraș, cineva mă spălase pe față și îmi văzuse chipul. Mă luase în brațe și mă sărutase, fără să țină cont de bătăile inimii mele.

După cum am spus, Nina nu a intrat în viața mea cu surle și trâmbițe. Nu. A pășit atât de ușor încât demonii din mine au rămas adormiți, au mușcat din pătura care îi învelea, s-au întors cu obrazul pe un tendon și au sforăit în continuare. Modul venirii ei. Modul cum a rămas lângă mine, indiferent de ce s-a întâmplat. Modul cum reușește încă să scrie pe fiecare centimetru din pielea mea urme de unghii. Modul cum stă dreaptă atunci când bea cafeaua în fiecare dimineață. Modul cum îmi analizează figura, pentru ca după câteva secunde, să îi înflorească un zâmbet. Multe lucruri le-am descoperit doar stand tăcut lângă ea. Multe le am încă de descoperit. Nina s-a lipit de corpul meu, am devenit amândoi anexe, prelungiri ale corpurilor. În fiecare zi, în fiecare oră cât suntem despărțiți, mi se strâng coastele în jurul inimii și am o respirație tot mai grea. În fiecare zi sau noapte, în fiecare oră sau minut cât suntem împreună, uit de orice lucru, îmi las trupul să respire liniștit.

Ați auzit de aromaterapie? Pentru mine, funcționează. Pentru oameni, funcționează. Gândiți-vă doar la diminețile în care vă treziți lângă persoana iubită și o simțiți naturală, cu pielea impregnată de mirosul căldurii, de mirosul cearceafului pe care, cu o seară în urmă, v-ați lipit pielea una de cealaltă și ați făcut dragoste. Nina a venit în lumea mea aducând mirosul căldurii, mirosul pielii frumoase, mirosul copilăriei. Uneori, atunci când o sărut, buzele ei au gust de lapte. Mă gândesc acum că o sărut și simt respirația ei, căldura buzelor, mirosul de lapte, mirosul de creion de ochi, mirosul pielii unei femei iubite. Undeva, în creierul uman, trebuie să existe un fel de centru care lucrează pentru identificarea persoanei iubite prin alte metode decât cele vizuale.

Nina are lucruri aparte. Are lucruri pe care le îndrăgesc și pe care le urăsc, are stări diferite din oră în oră. Dimineața, de cele mai multe ori, se trezește înaintea mea pentru a-și face exercițiile. În fiecare dimineață. Stau cu ochii închiși și o aud cum respiră, cum inspiră, cum expiră, cum se întinde pe pătura în carouri și culori diverse, cum se preling picăturile de transpirație de-a lungul coloanei, cum tot sângele e pompat în fiecare extremitate a organismului. Din multe puncte de vedere, Nina seamănă cu o pisică. Seara, când vine de la muncă, stă tolănită, lipsită de vlagă, cu o privire pierdută în ochi. Nina e femeie și simte lucrurile. Nina e Om și are credințe. Are sentimente, are dureri, are plăceri, are suflet.

Între principiul de a fi și cel de a iubi, îl aleg mereu pe ultimul. Iubirea înseamnă tot. Iubirea Ninei înseamnă tot. Nina mă ascultă, pe Nina o ascult. E ciudată conexiunea asta între doi oameni. Pe Nina o mai văzusem și înainte de august. O văzusem, nu o cunoscusem. A ajunge să cunoști un om înseamnă să te înveți cu modul lui natural de a fi. Să zâmbești atunci când se enervează că pătura e cu cinci centimetri mai la stânga decât ar trebui. Să zâmbești atunci când o vezi în fiecare dimineață cum se transformă de la femeia care a dormit lângă tine, care te-a lăsat să o strange în brațe, să îi săruți sânii, să îi mângâi coapsele, la femeia de carieră, care se gândește la ceea ce trebuie să facă pe parcursul zilei. Să zâmbești atunci când stă zeci de minute să își caute hainele. Nina m-a făcut să simt aceste noi plăceri. Mă face să simt aceste plăceri, să trăiesc cu ele, să mă obișnuiesc cu ele. Mă face să visez la viitor, să fiu responsabil, să gândesc mai matur, să mă bucur. Să râd. Să stau lângă ea atunci când îi e greu. Să îi fiu aproape. Ninei îi datorez tot ceea ce am acum, tot ceea ce simt acum. Ninei cu ochii căprui, Ninei cu privirea caldă, Ninei cu suflet, Ninei din realitate.

Undeva, în sufletul meu, s-a prelungit parfumul ei și s-au developat imaginile cu ea. Îi simt lipsa atunci când nu sunt cu ea, când nu îi văd chipul. Mă simt confortabil atunci când se cațără pe mine, când îmi sare în brațe, când se joacă în părul meu, când o țin lipită de mine. Când mă gândesc la prima noastră întâlnire, Nina s-a modificat în cadrul retinei mele într-un ritm alert. Uneori, mă gândesc la viitor. La noi doi mutându-ne împreună, la redescoperirea Ninei în fiecare dimineață. Lucrul acesta îmi aparține, Nina m-a făcut să îl doresc așa cum nu am mai dorit ceva niciodată. Vreau

Și o iubesc pe Nina. Pentru ceea ce mi-a oferit, pentru mirosul de lapte al buzelor ei, pentru căldura ei atunci când stăm înveliți și lipiți unul de celălalt. Pentru discursurile pe care mi le ține, pentru săruturile pe care mi le dă, pentru momentele petrecute cu mine. Pentru faptul că mă înțelege, pentru că mă face să îmi fie frică. Pentru că nu vreau să o pierd, pentru că nu vreau să ne pierdem în lumea asta monocoloră, în orașele astea trasate cu dungi, cu linii de demarcație între oameni. Pentru că îmi doresc să o am lângă mine atunci când îmi e mai greu și atunci când îmi este ușor. Pentru că o ador din simplul motiv că există. Pentru că se agață de mine cu brațele ei micuțe, pentru că e copilăroasă, pentru că are temeri, pentru că uneori are nevoie de ajutor, pentru că îmi place să o privesc atunci când stă goală sub duș și se săpunește, pentru că, atunci când privim un film, rămâne tăcută și se întoarce cu fața la mine din 15 în 15 minute, pentru că mănâncă sănătos, pentru că se oftică, pentru că a vrut să fie Nina. Pentru că și-a dat acordul să fie pozată în ipostaze comice, pentru că pune suflet în tot ceea ce face, pentru că se concentrează ca un meșteșugar elvețian la crearea unui ceas, pentru că reprezintă femeia dorită de mine. Pentru că Nina e aerul pe care îl respir, persoana la care mă gândesc mereu, ființa care mă completează, care se potrivește perfect la pieptul meu. Punct!