de undeva lătrau câinii
mă rodeau bocancii mușcați de frunzele toamnei
hai să uităm astă-seară că există ea
că există el sau tu sau eu sau noi
mă-mpiedic de bolovani și mă gândesc la sufletul tău
e un paradox să trăiești fără corp
nu simți sărutul merelor de mai
nici buzele rămase suspendate
peste jumătate de metru de piele
te învelești iarna cu o crustă de palme
primăvara pocnești și ies aburi din tine
îți pui motorul în mișcare
îl rotești în jurul propriei tale planete
precum o mașină de jucărie
stricată de dinții copilului de trei ani.
aud croncănitul ciorilor
pădurea se ascunde printre crengile jumulite de frunze
pe aici călătoream cu tine
atunci când muream și treceam în altă viață
iar tu
tu înconjurai copacii cu sânge fierbinte
miroseam urma durerii
mă strângeam la pieptul tău ca un fetus reciclat
îmi cădeau lacrimi din vârful degetului mic
munții dispăreau și renășteau dinozaurii
pământul se rotea invers
soarele pufăia o țigară la colț de univers.
astă-seară s-a lovit o stea de cer
eu nu am murit încă
stau doar cu bocancii pregătiți de moarte
puloverul e ros de moliile trecutului
e o zdreanță prea mare pentru plămânul rămas liber
fluturii de noapte se joacă prin cadavrul meu
rămas nedisponibil până la noi ordine.
mi-ai furat poza :P
RăspundețiȘtergere