Cel mai mare păcat...

HORIA BRENCIU - SEPTEMBRIE, LUNI!

Asculta mai multe audio diverse

Îmi tresare inima! Simt iarăşi frunzele şuşotind a disperare. Arde în propriul meu chip, o făclie de abur. Deschid şi celălalt ochi şi, amorţit de patul tare, duc cana cu cafea la gură. Mi-e sete de altceva, iubito! Ah, încă nu au dispărut muştele astea idioate. Mereu mă trezesc dimineaţa cu gândul de a scrie ceva, de a rupe măcar un creion, de a mototoli o hârtie. Şi în acelaşi timp, muştele vin şi îmi zumzăie ideile, trăgând fiecare de un colţ, strecurându-le prin urechi. Câteodată, mă prind disperat, cu ochii creierului, de colţul rămas liber şi trag, muşc, încerc să îmi iau înapoi visul nescris. Îl rup de la mijloc şi văd visul mutilat, scăldându-se în propriul sânge, ca un cadavru ucis la Auschwitz.
De parcă ar mai avea vreo importanţă, mă retrag pe turnul de hârtie cerată şi meditez, privind într-una acelaşi apus, având aceleaşi culori, trăind acelaşi aer. Îmi bubuie plămânii încercând să rămân nemişcat, susţinut doar de vârful picioarelor năclăioase şi înfundate.
Credeam că am scăpat de abisul ăsta negru, în care mă afund, în care mi se afundă coapsele, stomacul, plămânii, inima şi creierul. Simt cum fiecare strop de toamnă smulsă din braţul tău plin cu frunze îmi intră pe nări, gură şi ochi până explodează şi ultimul strop de demnitate. Găseam mereu câte o bucată însângerată de gând ascuns, zumzăit de muştele astea oribile. Şi de fiecare dată mă agăţăm cu dinţii de el, încercam să scuip abisul, să mă târăsc greoi pe restul de cadavre biciuite sub tălpi. Speram să te descopăr, aceeaşi tu, îmbrăcată în voaluri de vânt şi pietre ruginite, încărcată cu aceleaşi buze, mâini şi priviri adormite, crezând că mă voi salva.
Toamna asta îşi cere dreptul la porţia de suflet smuls din propriu-mi suflet. Privesc în cana de cafea neagră şi plină de zaţ, nisip mişcător ce mi-a aromat gura şi trupul. Geamul e mai închis la culoare azi şi nu ştiu de ce, dar cad, precum Turnul Babel, mă răstorn spre acelaşi abis aromat din cană.Parcă mai ieri şuiera vântul a ritm de val topit în deschiderea scoicilor, iar azi, azi care e cea mai importantă zi, vântul şopteşte acelaşi nume, repetat, povară purtată în spatele cocostârcilor ce-şi iau zborul.
Nu cer nimănui sentimente, priviri sau mângâieri. Golgota mea se răstoarnă, dispare învăluită în negru şi o caut tot mereu, strigând spre alte icoane aurite, spre alte bucăţi de bazalt şi sfincşi. Îmi comprim visele, le ascund în inimă, mototolite şi pline cu apa din transpiraţia muşchiului cardiac ce bate mai tare şi mai tare cu fiecare scufundare în haosul ciudat creat în jurul meu. Mâinile mele fac studiul a mii şi mii de oameni, toţi îşi ordonează gândurile după mişcarea palmelor şi toţi se sinucid din cauza lor. Îi am la detegul mic pe toţi, dar nu ăsta e ţelul meu, nu, eu caut altceva, cruci şi mântuire, caut înţelegerea tacită din priviri, caut Albul.
Septembrie îşi duce în continuare coşul cu struguri şi suflete ciobite şi eu n-am cum să-l opresc, nici să strig nu mai pot căci mâna ta îmi acoperă gura într-un sărut amărui, imaginar. Cana de cafea e tot acolo, geamul e murdar şi muştele roiesc în jurul gândurilor mele precum vulturii. Poate ar fi mai bine să las ideile, cadavre ale sentimentelor, să zboare înspre altceva, altcineva, altundeva. Abisul negru e trecut, aspru şi tăios precum cuvintele de adio, înjurături secrete. Ce rost are scufundarea asta continuă când totul se reduce la un singur amănunt?
Ei mă cred nebun, mi-au legat mâinile de picioare, dar încă pot să gândesc. Da, eram nebun dacă iubeam, dar răzbunarea e dulce. Are gustul pur de otravă şi petalele de trandafir ştiu să se ferească de ea. Ei bine, spinii nu. Spinii îşi află sfârşitul aterizând zdrobiţi pe fruntea înfierbântată de sângele meu smuls şi rămân acolo până când albul îşi cere victoria asupra abisului. Golgota mea e găsită în cuţite, în funii şi dor. În ură. Cel mai mare păcat, iubirea.