clipiri

am unele momente întinse ca două șine de tren

stau întins în pat înghit aerul număr secundele

frigul se așterne peste mine precum o pătură veche

deschid ochii peste alunițele tale

le-am numărat într-o seară

erau două sute cincizeci și cinci

tu râdeai întruna

mă gândeam să iau un pix și să le unesc

poate formam o pisică încordată la vânătoare

poate ieșea o gărgăriță vânturată primăvara prin soare

ori poate un iepure fricos ascuns sub mușchii pădurii

și de atâtea ori

mă aștept să fiu izbit în plin de un tren

un marfar cărând deșeuri toxice

un accelerat deviat de la traseul normal

îmi văd viața înspăimântat

aud urletele mele ca printr-un gramofon

degetele mi se mișcă spasmodic

ca într-un dans aiurea de lovituri seci

rămân tăcut până când simt bătăile inimii

în fiecare por al pielii

ca un tremur al cărnii topite sub sângele înghegat

respir

pe sub plapumă îți caut mâna

e în același loc mereu

mă târăsc spre ea pe o urmă atât de cunoscută

o poartă strânsă cu un sărut se deschide

tac mereu

clipesc și beau apă la fiecare mijloc al nopții

respir

stau în genunchi

„Dumnezeule

Îți mulțumesc pentru... ”