Societatea singurătăţii

Nu pot să spun că am fost vreodată atras de partea realistă a vieţii. Cred că mi s-ar potrivi ca o mănuşă sintagma "cu capul în nori". Da, trăiesc printre nori. Atunci când locuieşti într-un bloc de garsoniere, cu holul de spital infect, cu camere ce duhnesc a moşi beţi, cu ghena de gunoi plină mai degrabă de şobolani, cu balconul privind în spate ca şi cînd m-ar îndemna să iau viaţa de la capăt, da, trăieşti printre nori. Puţin îmi pasă acum dacă babele stau, sparg seminţe şi lovesc în perete cu bastonul pe care îşi sprijină oasele crestate de ani. Ascult asta, beau vodkă şi rânjesc precum un diavol lăsat singur într-un loc ce nu aparţine iadului.

Trag draperiile. M-am săturat de soarele ăsta împuţit. Dogoreşte de parcă ar vrea să topească măruntaiele de şobolan şi din cea mai ascunsă canalizare. Un idiot! Aş dormi un pic, dar cafeaua mă ţine treaz până pe la 4. Mâine am examen. Hâhâ! Pe geamul deschis intră un fluture negru. Îl strivesc absent de perete şi continui recitalul de privit la un nor gri, singuratic. O să plouă astă-seară.

Vorbeam de balcon, că se uită îndărăt. E ciudată viaţa asta. Să vrei să scapi de un anumit lucru şi să nu te lase în pace. Mi amore , m-am săturat să aştept ca blocul meu să se întoarcă , să mergă privind în faţă. În acest moment, eu stau pe loc, mă întorc chiar la ce nu vroiam să mă întorc. Nu îmi convine, dar nu am ce face. Mă mut abia în toamnă, când or să mai scadă preţurile la operele comuniste din beton şi fier.

M-aş muta în China, în unul din oraşele alea pustii, fără pic de viaţă, fără şobolani, insecte sau viermi. M-aş simţi în largul meu, singur, fără nimic. Sau poate că nu. Singurătatea e simplă. Pot foarte bine să mă sui pe bloc şi să nu vorbesc cu nimeni. Prefer singurătatea din lume. E altceva să stai la metrou, loc agitat, pântecos, ce elimină oameni trişti, veseli, de toate naţiile. Dar doar să stai, să nu vorbeşti cu niciunul, să te analizeze până când li se face limba de un cot, să te întrebe dacă îţi e rău şi tu să le râzi în nas, plecând.

Mă aşez în pat şi iau iarăşi la rând foile cu Montesquieu, cu Rousseau, cu Bodin. Ei studiau cum se adunau oamenii în grupuri, cum se instituiau corpurile politice. Eu studiez singurătatea. Cum să te aduni, prin fiecare nerv, centimetru de piele, tendon, os, cum să compui un singur om, cum să îl izolezi de alte sentimente, cum să nu vadă alte sentimente. Am propriul meu laborator, format doar din blocul ăsta nenorocit. Mă uit pe geam. Un boschetar se urinează pe scări şi se uită spre pomi, cu privirea tulbure. Omul acesta a descoperit singurătatea. Nevoia naturală de a-şi afla locul în societate. O societate în care ne adunăm toţi, dar suntem la fel de singuri ca atunci când eram doar o celulă în sacul amniotic al mamei.