Luciano Pavarotti - Nessum Dorma
Asculta mai multe audio diverse
Deschid ochii! Încă sunt ameţit de la calmantul administrat în ambulanţă. Mâna stângă o simt rece. De fapt, nici nu o simt. Încerc să strig la cineva, dar gura îmi e stoarsă de vlagă, şi corzile vocale nu mai pot rezona. E inutil!
Peretii, vopsiţi în gri-albăstrui, mi se par ziduri masive de pesimism. Ating cu mâna dreaptă faţada scorojită doar din simplul motiv ca să ştiu dacă sunt viu. E rece, deci încă trăiesc. Cearceaful e mototolit şi aspru. Sunt dezbrăcat, iar frigul de început de aprilie muşca din carnea mea. Privesc spre picioare şi nu le recunosc. În locul lor văd doar două oase ascuţite, strânse până în dreptul pieptului. Tremur. E clar, sunt pe moarte. Dar nu vreau să mor, pentru ce să mor? Închid ochii şi adorm, strângănd în mâna dreaptă pătura tăioasa.
Cât timp o fi trecut? Mă doare mâna mânjită de sange! La naiba, a ieşit branula. Asistentă! Am nevoie de o asistentă! Încep să plâng. Nu mă bagă nimeni în seamă. Cred că sunt egoist, dar am nevoie de ajutor! De ajutorul MEU! Asistentă!!!!
Mă trezesc brutal, dintr-un coşmar rece, ce îmi înfioară carnea. Mi-e frig! Nu s-a sinchisit nimeni să îmi aducă nişte pijamale. Sunt tot gol, ascuns sub pătura ciuntită, roasă de molii. Trebuie să trăiesc! Trebuie! Medic, bolnavul de la patul numarul 7 doreşte să vorbească despre moarte.
Cred că îl înteleg pe Kafka. Îmi rotesc privirile peste petele din tavan. Cred că sunt gândacii ce aşteaptă să îmi mănânce sufletul. Măcar acum ştiu sigur ca o să mă reîncarnez. Dar în gândaci? Mi-e greaţă. Vomit în castronul plin de iaurt. Cred că ăsta era micul-dejun. Sau prânzul. Asistentă!!! Mi-e foame....!
Azi am încercat să mă ridic din pat. În zadar. Ba nu. Mă ridic! Ha! Am depăşit moartea! Mă îmbrac în costum şi pornesc spre uşa spitalului. Mulţumesc doctore! Doamnă asistentă, drăguţă ca întotdeauna. A, uite şi maşina mea! Taxi, acasă te rog!
Taximetristul, cu chipiul pe cap se întoarce şi mă priveşte din adâncul orbitelor negre.
-Nu e aşa că azi e ziua porţilor deschise ale Raiului? Nu de alta, dar să nu consum benzina până la Sf. Petru şi înapoi în Iad.
Asculta mai multe audio diverse
Deschid ochii! Încă sunt ameţit de la calmantul administrat în ambulanţă. Mâna stângă o simt rece. De fapt, nici nu o simt. Încerc să strig la cineva, dar gura îmi e stoarsă de vlagă, şi corzile vocale nu mai pot rezona. E inutil!
Peretii, vopsiţi în gri-albăstrui, mi se par ziduri masive de pesimism. Ating cu mâna dreaptă faţada scorojită doar din simplul motiv ca să ştiu dacă sunt viu. E rece, deci încă trăiesc. Cearceaful e mototolit şi aspru. Sunt dezbrăcat, iar frigul de început de aprilie muşca din carnea mea. Privesc spre picioare şi nu le recunosc. În locul lor văd doar două oase ascuţite, strânse până în dreptul pieptului. Tremur. E clar, sunt pe moarte. Dar nu vreau să mor, pentru ce să mor? Închid ochii şi adorm, strângănd în mâna dreaptă pătura tăioasa.
Cât timp o fi trecut? Mă doare mâna mânjită de sange! La naiba, a ieşit branula. Asistentă! Am nevoie de o asistentă! Încep să plâng. Nu mă bagă nimeni în seamă. Cred că sunt egoist, dar am nevoie de ajutor! De ajutorul MEU! Asistentă!!!!
Mă trezesc brutal, dintr-un coşmar rece, ce îmi înfioară carnea. Mi-e frig! Nu s-a sinchisit nimeni să îmi aducă nişte pijamale. Sunt tot gol, ascuns sub pătura ciuntită, roasă de molii. Trebuie să trăiesc! Trebuie! Medic, bolnavul de la patul numarul 7 doreşte să vorbească despre moarte.
Cred că îl înteleg pe Kafka. Îmi rotesc privirile peste petele din tavan. Cred că sunt gândacii ce aşteaptă să îmi mănânce sufletul. Măcar acum ştiu sigur ca o să mă reîncarnez. Dar în gândaci? Mi-e greaţă. Vomit în castronul plin de iaurt. Cred că ăsta era micul-dejun. Sau prânzul. Asistentă!!! Mi-e foame....!
Azi am încercat să mă ridic din pat. În zadar. Ba nu. Mă ridic! Ha! Am depăşit moartea! Mă îmbrac în costum şi pornesc spre uşa spitalului. Mulţumesc doctore! Doamnă asistentă, drăguţă ca întotdeauna. A, uite şi maşina mea! Taxi, acasă te rog!
Taximetristul, cu chipiul pe cap se întoarce şi mă priveşte din adâncul orbitelor negre.
-Nu e aşa că azi e ziua porţilor deschise ale Raiului? Nu de alta, dar să nu consum benzina până la Sf. Petru şi înapoi în Iad.
Ce imagine intunecata mi-am creat prin cele scrise de tine...
RăspundețiȘtergerePe langa latura artistica a acestei creatii, e inevitabila regasirea in realitate a celor descrise aici.
RăspundețiȘtergereFoarte frumos, stilul este surprinzator prin acuratetea si coloristica imaginilor. Citirea compozitiei tale il determina, parca, pe lector, sa simta ceea ce pacientul simte, avand parte de o experienta sinestezica profunda si diversificata.
Impresionant!
vesnicul indragostit..
RăspundețiȘtergeresuperb!!
postul asta e printre preferatele mele...cine citeste chiar se pune in pielea pacientului...
RăspundețiȘtergerebravo! ;)
Ah, poza aia e oribil de tristă. Postarea e tristă. E dureroasă, e prea dureroasă. E atât de multă melancolie şi nu înţeleg de ce îmi place atât de mult şi nu spun asta din cauza frisoanelor. Câte bucăţi de suflet ai pus în asta?
RăspundețiȘtergere