Parcă se văd luminile de umbră,
rotitoare cercuri aliniate
lângă tunelul ce-mi străbate gâtul,
trecând peste tusea chircită
în dreptul plămânului stâng.
Tubul de alb,
blocaj al corzilor vocale,
irită cartilajul de măr putrezit,
îmbrăcat în hainele Antichităţii
şi Anti-ascultării.
Mi se pare că plâng
sau că plânge iubita mea,
imagine a oglinzii
înfăşurată lângă gleznă,
spălând picioarele reci
şi tâiate.
Mâinile sunt simple bucăţi de cretă
dansante pe pereţii norului negru
al lui Tanatos
şi nu ştiu de ce
dar mor!
E interesant felul in care vorbesti, putin cate putin, despre moarte, sub forme diferite, in aproape fiecare poezie a ta. Versurile in care introduci aluzii la acest moment genereaza niste senzatii profunde - panica amestecata cu anticipare, admiratie, resemnare, incertitudine... vulnerabilitate.
RăspundețiȘtergereMai ocazia sa o experimentezi doar odata. ;)