Pentru ca uneori totul se termina inainte de a visa
Imi ascut creionul caramiziu
Si pornesc spre muntii himalayeni ai gandirii mele
Escaladand crevaste pline de dor,
Prapastii de suferinte
Si stanci de jigniri.
Ma gandesc la Adam si Eva
Ce si-au frant spinarile
Si degetele
Si mainile
Si picioarele
Din cauza pacatului originar
Ce ne-a indepartat de nemurirea tarzie
Si putreda.
Si realizez ca fara iubire nu am mai spera la nemurire
Decat muscand dintr-o bucata de paine scorojita
Veche si tare.
Sau am mai spera la ea
Tratandu-ne cu fericiri de o secunda
Ce ne vindeca sufletul putrezit
Pentru o zi.
Dar ziua urmatoare?
Mai are rost viata?
Sau mai are rost gandul sa sper la speranta nemuririi?
Sau poate nu...?
Imi termin escaladarea
Cu creionul rupt in 7 bucati ale vietii mele
Neintregite de atomul destinului
Si imi strang in maini gandurile pustii,
Zile de noiembrie,
Melodii sparte, scoici putrezite,
Cioburi crapate de durere.
Si sper.
Sau nu...
poate ca incerci sa dai prea multe detalii, incearca sa nu iti mai explici metaforele, romana nu e ca engleza sa-i precizezi fiecarei parti a corpului proprietarul, doar cateva versuri bune, ia o sita ;)
RăspundețiȘtergere