crumbling

aici

lumea mea e ca firimiturile de pâine uscată 

clopotele caută ultimele versete

și tot gerul se sparge in timpanele noastre

pufăie cerul nori încărcați de negru

de ușă atârnă cheile ruginite

undeva 

se aud bocetele femeilor plecate spre dor

pe șinele crăpate de trenurile albastre

se adună ciorile să-și încălzească ghearele

cumva

au uitat să plece la timpul potrivit 

atunci când soarele se înmuia în orizont la miezul nopții 

din lucrurile vechi adun speranțe noi

în tot puzzle-ul ăsta de răni

caut amintirea cea mai vie a fericirii

se cern ca printr-un ciur fotografiile albe

proiectări imature de viață 

prin ferestre se purced vieți mărunte 

caut cu pixul vechile numere sparte în doi

10 11 17 19 24 29

citeam undeva că omul are 7 vieți de trăit 

iar ultima e cea mai dureroasă 

și frica de moarte devine frică de sine

îmi simțeam pieptul ca un panou ciuruit la poligon

unesc firimiturile astea de viață 

aici iese o constelație aici o galaxie

din toți porii mei de piele

se nasc sentimente albastre

mă prăbușesc pe salteaua murdară de cafea

în ultimul verset se sting lumânările 

și e întuneric 

https://youtu.be/7tbIWwKllCw