diagnostic

cum e să te lupți cu depresia
și cunoști că viața își poartă crucea rânjind cu spatele la tine
sau atunci când ai cuvintele pe bolta palatină
ca niște oameni spânzurați cu cele mai subțiri funii făcute din umbre
sau atunci când uitam să zâmbim după patruzeci de zile fără soare și frigul ne trosnea oasele ca unui cadavru călcat de șenilele timpului
uite
aici
în inima mea strânsă într-un pumn de cenușă
se găsesc toate fricile scăpate din cutia pandorei
aud sunetele cu spaima copilului privind pentru prima data marea
când valurile se spargeau de faleză până ce apa îi uda adidaşii rupți
mă reflect în fiecare lumină stinsă
caut prin întuneric ultima privire a copilăriei

citeam undeva că la polul sud poți să stai în mâini
și să crezi că toată lumea o poți susține râzând
dar dacă toată lumea cu toți polii și toate molimele
se crapă în pieptul și palmele și ochii tăi
iar ultimul lucru văzut este durerea de a te fi născut prea târziu
când toate secundele omenești se lovesc de minutar și refuză să treacă
sau când fiecare barieră din lumea asta se deschide pentru a lăsa vidul să absoarbă momentele
precum un aspirator cosmic uitat pornit printre galaxiile cu bibelouri și nebuloase
îmi privesc palmele unde o singură dată am ținut fericirea
încă miroase a fresh de mere și a vin roșu

din întregul discurs
cuvintele au refuzat să mai bată spre limbă și buze
au rămas acolo
în gâtul prea slab să poarte o cruce
rânjind spre universul lăsat în colțurile minții