Aş suporta nepăsarea oamenilor, de toate naţiile şi de toate visele. Refuz să cred însă că sunt un renegat. Că visele mele sunt doar ale mele, că ceea ce simt, simt doar eu şi nimeni altcineva. Că sunt doar un simplu pustnic, un om care orice ar face e lăsat deoparte. Strigătul acesta e mai mult o şoaptă. Nu se mai leagă nimeni şi nimic de mine. Chitara zace în colţul proaspăt zgâriat cu unghia. Are o voce ruptă şi gâtul strâmb. Îmi e lene să o acordez şi o mai îmbrăţişez fugitiv, sperând că se ordonează singură.
Până la urmă, voi toţi, dar absolut toţi, aveţi dreptate. Nu sunt nici Făt-Frumos, nici Nastratin Hogea sau cineva cunoscut ca să vă intereseze ce fac, cum fac, când fac sau de ce fac ceea ce fac. Îmi e milă de prietenii mei (asta dacă am prieteni). Sunt nevoiţi să mă suporte, să-mi suporte aberaţiile sau ideile măreţe din mintea mea.
Ştiţi ce? E dreptul vostru să mă renegaţi. Sunt un rebut în ochii voştri, doar un experiment ciudat, tratat cu reacţii atomico-nuclearo-prosteşti.
Din ochiul meu stâng curge lacrima pentru trecutul, prezentul transformat în secunda de dinainte. Ochiul drept pâlpâie a cunoaşteri mistice, legate de noi, de voi, de toţi. De bucata de pământ săpată cu unghiile, de bucata de cer spre care visăm.
E drept, sunt un experiment. Dar experimentul cui? Nu cumva al dumneavoastră? Al copiilor, strănepoţilor care acum ne sunt bunici şi străbunici?
Voi singuri m-aţi creat pe mine, cel pe care îl renegaţi, cel pe care îl scuipaţi sau pe care vă ştergeţi picioarele. Vă credeţi Iisuşi, Dumnezei ai propriei voastre lumi. Nu vă acuz pentru asta, dimpotrivă. Omul e cel care alege. Dar mai mereu, alege pentru altcineva. Pe mine m-aţi ales drept renegat.
